21 august 1974, Conferință ținută la Aula Gautama Buddha din Pune, India
Primul aforism:
Discipolii i-au spus lui Iisus:
„Spune-ne cum arată Împărăția lui Dumnezeu”.
El le-a răspuns: „Împărăția lui Dumnezeu este ca o sămânță de muștar. Aceasta este mai mică decât toate celelalte semințe, dar atunci când cade pe pământ fertil, din ea se naște cel mai mare copac, în care își fac adăpost toate păsările cerului”.
Relațiile interumane s-au schimbat foarte mult de-a lungul istoriei, dar din păcate s-au schimbat în rău. Ele au devenit din ce în ce mai superficiale, pe toate nivelele: la ora actuală, soția nu mai este soție, ci iubită; soțul nu mai este soț, ci prieten. O prietenie nu este ceva rău, dar nu poate fi extrem de profundă. Căsnicia reprezintă o relație cu adevărat profundă, un angajament. Cine nu face un astfel de legământ, rămâne pe un nivel superficial. El nu va putea face niciodată marele salt. Va continua să plutească la suprafață, dar marile adâncimi îi vor rămâne necunoscute.
Desigur, scufundarea la mare adâncime este periculoasă. Este normal să fie așa, căci la suprafață omul este foarte eficient. El lucrează ca un robot, fără să fie conștient. Cu cât pătrunzi însă la o adâncime mai mare, cu atât mai lucid trebuie să devii, căci moartea este posibilă la fiecare pas. Teama de profunzime a atras după sine o anumită superficialitate în toate relațiile interumane. Acestea au devenit juvenile.
Să ai un prieten sau o prietenă, un iubit sau o iubită, poate fi ceva amuzant, dar nu îți va deschide niciodată poarta către adâncimile ființei. Poți avea relații sexuale cu o prietenă, dar iubirea nu va putea crește pe acest sol. Ea are nevoie de rădăcini adânci. Sexualitatea este posibilă la suprafață, dar nu reprezintă altceva decât o activitate biologică, animalică. Ea poate fi frumoasă, dar numai dacă face parte integrantă din iubire. În caz contrar, devine cel mai urât lucru din lume. Spun „cel mai urât” pentru că ea nu presupune o comuniune, ci doar o atingere reciprocă, urmată de o separare. Corpurile se întâlnesc, dar nu și sufletele. Aceasta este drama marii majorități a relațiilor de cuplu.
Dar cea mai sublimă relație interumană este cea dintre maestru și discipol; din păcate, acest tip de relații a dispărut aproape cu desăvârșire. Nu îl veți putea înțelege niciodată pe Iisus dacă nu veți realiza dimensiunea relației care există între un maestru și discipolii săi. În zilele noastre, acest tip de relații a dispărut complet. De bine de rău, soția a fost înlocuită de prietenă, soțul de prieten, dar relația maestru-discipol a dispărut cu desăvârșire. Și acestei relații i s-a găsit un substitut, dar el reprezintă exact opusul celei autentice: relația dintre un psihiatru și pacientul său.
În mod natural, între psihiatru și pacient nu poate exista decât o relație nesănătoasă, patologică – întrucât pacientul nu vine la medic în căutarea adevărului, adică a adevăratei stări de sănătate… Cuvântul „sănătate” este foarte semnificativ: el înseamnă totalitate, sfințenie, vindecare profundă la nivelul sinelui. Un pacient nu așteaptă așa ceva de la medicul său, căci atunci nu ar mai fi un pacient, ci un discipol. Pacientul vine la doctor doar pentru a scăpa de o boală; atitudinea sa este complet negativă. El vine doar pentru a fi forțat să redevină normal, pentru a putea funcționa din nou în mediul social. Ceva s-a defectat în el, iar psihiatrul își propune să repare mecanismul defect, pentru ca individul să poată funcționa din nou în societate. Din păcate, societatea însăși este bolnavă.
Ceea ce voi numiți om „normal” nu este altceva decât o patologie normală sau o nebunie normală. Omul „normal” este și el nebun, dar nebunia sa este controlată, se desfășoară între anumite limite acceptate din punct de vedere cultural. Dacă omul depășește aceste limite, el este etichetat drept nebun. Cea care îl etichetează este societatea, care nu este cu nimic mai sănătoasă decât el. Așa au apărut psihiatrii, pentru a-i ajuta pe acești oameni să revină în societate, să se reintegreze în marea masă.
Un psihiatru nu va putea fi niciodată un maestru, căci nu este nici el sănătos. La fel, un pacient nu va putea fi niciodată un discipol, căci nu vine să învețe ceva. El se simte tulburat și dorește să scape de această stare. Nu aspiră către adevărata stare de sănătate, ci doar către o reparație. Psihiatrii occidentali pretind că sunt maeștri, dar nu sunt. Mai devreme sau mai târziu, la fel vor pretinde și psihiatrii din Orient. Ei nu vor putea fi însă niciodată maeștri, căci sunt ei înșiși bolnavi. Tot ce pot face este să îi ajute pe ceilalți să se adapteze, ceea ce nu este un lucru rău. Uneori, un om bolnav își poate ajuta un coleg de suferință – până la un punct. El nu-l va putea ghida însă niciodată către starea de totalitate. Un nebun nu va putea ajuta niciodată un alt nebun să scape de nebunie.
